ieri mi-am cumpărat un stilou, dar s-a pierdut
printre miile de cești de cafea suprapuse pe masa de lemn de stejar
și scrumierele pline ochi de anii adolescenței,
ani în care încă mai puteam să plâng pe umărul mamei
chiar dacă încercam să mă fac cât mai
mică pentru a nu observa obieciurile rele
ce formau încă de atunci pereți
groși în viitorul meu
ce se clatină mai tare decât clădirile vechi ale Bucureștiului.
am început să număr pe degete zgomotele ceasului din spatele dulapului,
credeam că nu mai are baterii și l-am aruncat acolo acum 3 ani
când încă mai scriam poezii frumoase și nu stăteam 3 luni
blocată la 3 silabe pe care abia le pot rosti de frică să nu îmi rup
corzile vocale care oricum sunt măcinate de timp și transformate în țărână,
dar nici măcar nu am plantat flori, căci mereu uit să le ud și
m-am săturat să mă tot certe mama că nu fac nimic bine,
că nici măcar poeziile pe care mă tot chinui să le scriu
nu stârnesc furtuni îndeajuns de puternice încât să zdrobească totul în calea lor.
încă nu am găsit stiloul și deja încep să plâng, iar lacrimile sărate fac găuri în podea
de parcă ar fi un acid, oricum ochii îmi sunt distruși de
nopțile nedormite în care alergam desculță pe asfaltul rece la 3 dimineața
în așteptarea soarelui, dar încă îl mai aștept, iar găurile sunt din ce in ce mai
mari,
cresc odată cu dimensiunea corpului meu nesătul de mâncat stele și alte corpuri cerești,
câteodată mă gândesc că sunt o gaură neagră, căci distrug tot ce îmi iese în cale,
inclusiv pe mine.
Artwork by Emokih
