-

stau și mă uit în palmă către

liniile care îmi par paralele,
dar câteodată le văd intersectate – depinde cât de tare îmi tremură mâna
și de câte cafele am băut în ziua respectivă.
le număr fără efort pe cele bine conturate,
iar la firișoarele mici mă pierd,
și ochii îmi obosesc
mă ard
vor să iasă din orbite,
să evadeze din corpul meu,
s-au săturat de numărat de fiecare dată aceleași linii pentru că eu
nu sunt în stare să termin niciodată ceea ce încep.
pornesc din partea stângă, iar apoi merg ușor în jos
până ajung aproape de venele încheieturii
ce sunt mai mult verzi decât albastre,
dar nu acel verde intens al pigmentului frunzelor,
ci un verde șters de păreri de rău și regrete.
când urc în sus, către degete,
se află un spațiu infinit ce ar trebui ocupat
de mâna ta, dar am palmele transpirate

și ai alunecat ușor printre liniile pe care acum nici nu le mai pot vedea la cât de obosiți îmi sunt ochii din cauza lacrimilor după scrierea acestui poem.