sunt un anotimp pierdut

sunt un anotimp pierdut.
mi-am șters toate culorile, iar iubirea
am făcut-o ghem și am aruncat-o de la etajul numărul
zece
în acea zi de joi în care
frunzele uscate cădeau ușor pe pământul
mai rece decât
pielea mea aspră asupra căreia
desenai cândva constelații de vocale și consoane.
m-ai învățat că din petalele florilor ce mi le puneai în păr
se fabrica răsăritul,
dar acum florile sunt uscate și uitate prin cărți sau prin cutii pline cu
amintiri,
iar toamna nu naște flori,
toamna naște lacrimi desenate de pierderea ta.
și cât aș da să te mai văd cum
trasezi linii paralele și arunci cu acuarele pe o pânză
îngălbenită de timp...
dar tu ai plecat odată cu păsările
și te-ai înălțat la cer,
te-ai lăsat purtat în paradis în timp ce
eu învățam să trag singură sfoara
clopotului ce-mi vestea
sfârșitul.
am fost si eu o dată o frunză
și m-am îngălbenit
și am căzut,
sperând că îmi vei schița
forma eternă.
dar tu ai călcat pe mine și nici măcar nu ai observat
foșnetul provocat de impactul piciorului tău
asupra mea.

Fotografie de Olivia Bee

-

stau și mă uit în palmă către

liniile care îmi par paralele,
dar câteodată le văd intersectate – depinde cât de tare îmi tremură mâna
și de câte cafele am băut în ziua respectivă.
le număr fără efort pe cele bine conturate,
iar la firișoarele mici mă pierd,
și ochii îmi obosesc
mă ard
vor să iasă din orbite,
să evadeze din corpul meu,
s-au săturat de numărat de fiecare dată aceleași linii pentru că eu
nu sunt în stare să termin niciodată ceea ce încep.
pornesc din partea stângă, iar apoi merg ușor în jos
până ajung aproape de venele încheieturii
ce sunt mai mult verzi decât albastre,
dar nu acel verde intens al pigmentului frunzelor,
ci un verde șters de păreri de rău și regrete.
când urc în sus, către degete,
se află un spațiu infinit ce ar trebui ocupat
de mâna ta, dar am palmele transpirate

și ai alunecat ușor printre liniile pe care acum nici nu le mai pot vedea la cât de obosiți îmi sunt ochii din cauza lacrimilor după scrierea acestui poem.