mi-am șters toate culorile, iar iubirea
am făcut-o ghem și am aruncat-o de la etajul numărul
zece
în acea zi de joi în care
frunzele uscate cădeau ușor pe pământul
mai rece decât
pielea mea aspră asupra căreia
desenai cândva constelații de vocale și consoane.
m-ai învățat că din petalele florilor ce mi le puneai în păr
se fabrica răsăritul,
dar acum florile sunt uscate și uitate prin cărți sau prin cutii pline cu
amintiri,
iar toamna nu naște flori,
toamna naște lacrimi desenate de pierderea ta.
și cât aș da să te mai văd cum
trasezi linii paralele și arunci cu acuarele pe o pânză
îngălbenită de timp...
dar tu ai plecat odată cu păsările
și te-ai înălțat la cer,
te-ai lăsat purtat în paradis în timp ce
eu învățam să trag singură sfoara
clopotului ce-mi vestea
sfârșitul.
am fost si eu o dată o frunză
și m-am îngălbenit
și am căzut,
sperând că îmi vei schița
forma eternă.
dar tu ai călcat pe mine și nici măcar nu ai observat
foșnetul provocat de impactul piciorului tău
asupra mea.
Fotografie de Olivia Bee
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu