miercuri, 21 decembrie 2016

D=vxt

decât să mă iei în serios,
prefer să mă iei în brațe
dacă aș putea calcula distanța dintre noi
în kilometri sau ani lumină
și nu în lungimile rădăcinilor de păr nevopsite
aș tăia cu un „X” fiecare zi din calendar ce trece,
în loc să mă rog de tine să mă lași să mă vopsesc.
îmi spui să fiu fericită
căci tu deja începi să chelești,
iar eu mă plâng de culoare,
dar nici nu poți ști
de câte ori am venit noaptea
să-ți lipesc fire de ale mele cu super-glue...





miercuri, 5 octombrie 2016

nu îndeajuns

urme lăsate de ștergătoare
și un apus de marți 
într-un an în care încă 
mă caut și nu mă găsesc
nici măcar în lichidul de parbriz
am promis că nu mai fac poze strâmbe,
dar îmi tremură mâinile de la 
prea multă cafea
prea multă nicotină
prea multă ură
mereu prea mult,
dar niciodată de ajuns


















captured by someone who doesn't feel good enough


vineri, 23 septembrie 2016

nu am ținta bună

eu chiar nu mai știu ce să cred
de fiecare dată când îți spun că te iubesc
mai ridici o piatră de jos și îți faci avânt
să o arunci în mine cât mai tare,
dar, dragule, să vezi ce pistol cu capse mi-am luat
abia astept să-l folosesc.

vineri, 9 septembrie 2016

miopia la artiști

stăteam mai drepți decât liniile 
pe care le trăgeam în clasa a V-a la caiete
și încercam să te fac să uiți de lucrurile 
pe care cândva te-am rugat să le ții minte,
iar tu ți-ai păstrat partea de promisiune mai bine decât 
îmi păstrez eu adidașii noi curați,
când afară nici nu sunt bălți 
și totuși arunc în tine cu noroi
am început deja să nu îți mai văd ochii
iartă-mă, 
dar oricum știi că nu mai văd bine la distanță... 


joi, 21 aprilie 2016

meliorism

*meliorism = speranța că oamenii vor deveni mai buni și vor avea un impact pozitiv asupra lumii*

din paișpe dinți pe care-i mai aveam in gură
mi-au mai ramas vreo trei
numai buni de mestecat resturile de speranțe
blocate între cei doi canini
mânjiți de păreri de rău și regrete.

acum că raiul a făcut schimb cu iadul
joacă un fel de piesă de teatru
își pun măști și se ascund pe după umbre
eu sunt încă punctul de sprijin între cele două
mereu la mijloc
mereu oscilând
mereu gri
văd numai schițe ale trecutului
ce ard cu o tentă albăstruie precum
sângele-mi din vena cavă inferioară
sunt fitilul ce trebuie mereu să ardă,
dar într-o zi de joi le voi promite cerurilor
că nu voi mai lăsa resturile mele de cenușă
să mânjească rama fotografiilor
și poate se vor alinia planetele
și poate se vor anihila semnele de întrebare.

peste iubirea ce niciodată n-am avut-o
se lasă o peliculă de praf gros de
două degete ce le țin întotdeauna ridicate-n sus
precum un robot teleghidat ce și-a pierdut telecomanda,
mereu sperând la pace,
mereu primind război.






marți, 19 aprilie 2016

cerc deschis

florile de la înmormântare le țin mai strânse decât stiloul în mână și părul îmi intră în gură încerc să îl scuip precum un băiat de 19 de ani care își bazează norocul numai pe femei și păcănele. el nici măcar nu îndreaptă pupila spre raza de soare care ar trebui să fiu eu se culcă ușor pe mâna stângă după ce iși mai zice încă o dată în gând Crezul să fie sigur că l-a spus bine, mai pupă o icoană în genunchi dar încalcă câteva reguli dogmatice și începe a se îndoi de sine.
calcă ușor cățelul pe spate îi spune numele pentru ultima oară și se împacă împreună cu moartea. au devenit prieteni buni se vad măcar o dată pe lună și îi suflă ușor la ureche în timp ce stau la un pahar de vin și poștesc o țigară data de 28 Octombrie 2017 pe care o ține scrisă pe un bilet pătat de rășină între organul genital și îmbrăcăminte. o babă mi-a scuipat în sân. sunt sigură că m-a scăpat de ghinion chiar dacă frigul are o voce groasă precum un lup ce nu-și mai găsește haita. o pereche de pantaloni îmi mai trebuie
și sunt goală complet.



Artwork by Aykut Aydoğd

vineri, 1 aprilie 2016

sfârșitul a venit deja

bucureștiul era plin de oameni nenăscuți
umpleau străzile și formau o horă mare
cum n-am mai văzut până atunci
între ei era un cordon ombilical
de plastic
și făceau pui încontinuu
îi lăsau pe asfaltul rece să plângă
eu încercam să fug de ei
formau ecouri ce îmi sfărmau
oasele deja măcinate de timp
abia aștept să ajung pe ultimul drum
dar sper să nu mă nasc și să găsesc
un cordon ombilical
căci mi-l voi pune în jurul gâtului
și voi trage singură de sfoara clopotului
ce îmi va vesti sfârșitul

luni, 28 martie 2016

Nimic

Ardea lumina-n infinit
și viața-i plină de căldură
am fost odat-un inocent
acum sunt plin de ură.

Răsar pe cer doar pui de stele
cu ochii mari și arzători
le mângâiam ușor pe piele,
însă lăsam doar zgârieturi.

Și încercam să mă conving
de marea mea putere,
dar absolutul n-am s-ating
și simt ființa cum îmi piere.

Soarele ardea mai tare
eu așteptam sfârșitul
ca un nebun m-arunc în mare
și simt în piept cuțitul.

Încep ușor a sângera,
rana se deschidea mai tare
și trupul parcă-mi degera
fiind cuprins de o schimbare.

Am fost odat-un inocent
dar nu știam demersul
acum sunt numai un procent
și comparat cu restul.



Colaj de Joe Webb Art







marți, 15 martie 2016

tuneluri de cârpe îmbibate în benzină

tuneluri de cârpe îmbibate în benzină

***
stau și caut un loc potrivit pentru a mă îndoi
de existența propriei condiții de făt avortat,
dar iubit de toți cei care nu contează
precum cârtița din pământ ce nu se mai satură de săpat
tuneluri

***
caut de ceva timp ieșirea din labirintul conștiinței
mă lovesc încontinuu de puii labirintelor,
zbiară când îmi văd chipul, dar se hrănesc cu tot ce eu nu sunt
câteodată îmi fredonează cântece de leagăn
și îmi amintesc iar de mama, păcat că ea de mine nu

***
tuneluri de cârpe îmbibate în benzină
miros a regrete de la 7 kilometri depărtare
îmi acopăr nasul să nu îmi intoxic trupul fabricat din
apusuri ale sorilor de pe alte tărâmuri inexistente

***
tuneluri de cârpe îmbibate în benzină

pictură de Alexandra Lavasseur




marți, 8 martie 2016

floare de nu-mă-uita

rufele aruncate pe scaun încep să se spele singure
pentru că au realizat și ele într-un final că eu
nu sunt în stare de nimic.
am fost azi la mama călare pe un curcubeu
și i-am oferit trei floricele mici de nu-mă-uita.
nu vreau să mă uite nici când ajunge în stadiul cel mai avansat
de Alzheimer,
iar ochii mei probabil nu îi vor aduce amintre decât
de culoarea alunelor prăjite precum creierul ei.
își însemnează în agendă cu un pix data de astăzi,
8 martie 2016.
mâna îi tremură ușor, iar șasele se transformă în opt,
o lacrimă i se prelinge pe obrazul stâng,
vocea îi crapă,
oasele cedează,
o geană cade în liniștea asurzitoare lovindu-se de podea.

Fotografie de Gerco de Ruijte

sâmbătă, 27 februarie 2016

e 1 și nu mai știu...

stau în poziție de făt avortat și îmi aștept ușor 
Sfârșitul 
care va veni o dată cu reflexia mea în oglinda spartă
plină de cioburi 
încep să îmi număr ridurile, iar după încep cu 
cicatricile de pe genunchi, uitând numărul ridurilor, 
precum un bolnav de Alzheimer care
uită unde a pus ultimul pahar de vin și 
ultima țigară
care se stinge mai repede decât viața însumi. 
nu mai vreau să îmi simt vântul bătând printre oase 
dar de fiecare dată cand deschizi ușa inimii mele
pot simți un gol adânc în stomac, iar mărul lui Adam 
se mănâncă singur ca un vierme parazitat de parcă
trupul nu îmi aparține și 
iar sunt singură
precum un copil de grădiniță fără jucării. 
mă uit cu ochii încrucișați la tine 
dar de fapt nu îmi mai pasă de nimic,
nici măcar de viața ce mi se scurge în clepsidrele de pe noptieră...



Sursă foto

duminică, 21 februarie 2016

Omega

Mi-aș dori să nu scriu aceste rânduri pentru că îmi cunosc nivelul ridicat de tristețe  de care am nevoie pentru a continua. De mult timp am vrut  scriu despre noi, dar eram fericiți și nimănui nu îi pasă dacă scrii despre fericirea proprie. 


încă încerc să descopăr de ce  
degetele de la mâna dreaptă sunt mai reci,  
poate pentru  mereu obișnuiai să îmi iei mâna stângă  
și să o bagi ușor în buzunarul tău plin de  
resturi de tutun și mărunțiș 
geaca mirosea ușor a detergent amestecat cu parfum bărbătesc, 
dar în mare parte simțeam un miros de regret, l-am recunoscut 
încă de când mă aflam pe blocul cu 8 etaje și tu erai jos la parter 
 așteptai, dar doar cu juma' de inimă. 
ochii tăi albaștri nu au făcut decât  
 mă înece în oceane de culoarea lor 
unde algele deveneau cătușe 
și mă simțeam precum cel mai periculos criminal din lume, 
neștiind că singurul delincvent dintre noi erai doar tu. 


Sunt conștientă că acesta este probabil cel mai stângaci poem al meu, dar vrea neapărat să fie publicat și nu vreau pe urma să se supere pe mine.


Pictură de François-Henri Galland


duminică, 17 ianuarie 2016

azi sunt tristă

ieri mi-am cumpărat un stilou, dar s-a pierdut
printre miile de cești de cafea suprapuse pe masa de lemn de stejar
și scrumierele pline ochi de anii adolescenței,
ani în care încă mai puteam să plâng pe umărul mamei
chiar dacă încercam să mă fac cât mai mică pentru a nu observa obieciurile rele
ce formau încă de atunci pereți groși în viitorul meu
ce se clatină mai tare decât clădirile vechi ale Bucureștiului.
am început să număr pe degete zgomotele ceasului din spatele dulapului,
credeam că nu mai are baterii și l-am aruncat acolo acum 3 ani
când încă  mai scriam poezii frumoase și nu stăteam 3 luni
blocată la 3 silabe pe care abia le pot rosti de frică să nu îmi rup
corzile vocale care oricum sunt măcinate de timp și transformate în țărână,
dar nici măcar nu am plantat flori, căci mereu uit să le ud și
m-am săturat să mă tot certe mama că nu fac nimic bine,
că nici măcar poeziile pe care mă tot chinui să le scriu
nu stârnesc furtuni îndeajuns de puternice încât să zdrobească totul în calea lor.

încă nu am găsit stiloul și deja încep să plâng, iar lacrimile sărate fac găuri în podea
de parcă ar fi un acid, oricum ochii îmi sunt distruși de
nopțile nedormite în care alergam desculță pe asfaltul rece la 3 dimineața
în așteptarea soarelui, dar încă îl mai aștept, iar găurile sunt din ce in ce mai mari,
cresc odată cu dimensiunea corpului meu nesătul de mâncat stele și alte corpuri cerești,
câteodată mă gândesc că sunt o gaură neagră, căci distrug tot ce îmi iese în cale,
inclusiv pe mine.


Artwork by Emokih