meliorism

*meliorism = speranța că oamenii vor deveni mai buni și vor avea un impact pozitiv asupra lumii*

din paișpe dinți pe care-i mai aveam in gură
mi-au mai ramas vreo trei
numai buni de mestecat resturile de speranțe
blocate între cei doi canini
mânjiți de păreri de rău și regrete.

acum că raiul a făcut schimb cu iadul
joacă un fel de piesă de teatru
își pun măști și se ascund pe după umbre
eu sunt încă punctul de sprijin între cele două
mereu la mijloc
mereu oscilând
mereu gri
văd numai schițe ale trecutului
ce ard cu o tentă albăstruie precum
sângele-mi din vena cavă inferioară
sunt fitilul ce trebuie mereu să ardă,
dar într-o zi de joi le voi promite cerurilor
că nu voi mai lăsa resturile mele de cenușă
să mânjească rama fotografiilor
și poate se vor alinia planetele
și poate se vor anihila semnele de întrebare.

peste iubirea ce niciodată n-am avut-o
se lasă o peliculă de praf gros de
două degete ce le țin întotdeauna ridicate-n sus
precum un robot teleghidat ce și-a pierdut telecomanda,
mereu sperând la pace,
mereu primind război.

cerc deschis

florile de la înmormântare le țin mai strânse decât stiloul în mână și părul îmi intră în gură încerc să îl scuip precum un băiat de 19 de ani care își bazează norocul numai pe femei și păcănele. el nici măcar nu îndreaptă pupila spre raza de soare care ar trebui să fiu eu se culcă ușor pe mâna stângă după ce iși mai zice încă o dată în gând Crezul să fie sigur că l-a spus bine, mai pupă o icoană în genunchi dar încalcă câteva reguli dogmatice și începe a se îndoi de sine.

calcă ușor cățelul pe spate îi spune numele pentru ultima oară și se împacă împreună cu moartea. au devenit prieteni buni se vad măcar o dată pe lună și îi suflă ușor la ureche în timp ce stau la un pahar de vin și poștesc o țigară data de 28 Octombrie 2017 pe care o ține scrisă pe un bilet pătat de rășină între organul genital și îmbrăcăminte. o babă mi-a scuipat în sân. sunt sigură că m-a scăpat de ghinion chiar dacă frigul are o voce groasă precum un lup ce nu-și mai găsește haita. o pereche de pantaloni îmi mai trebuie
și sunt goală complet.

Artwork by Aykut Aydoğd

sfârșitul a venit deja

bucureștiul era plin de oameni nenăscuți
umpleau străzile și formau o horă mare
cum n-am mai văzut până atunci
între ei era un cordon ombilical
de plastic
și făceau pui încontinuu
îi lăsau pe asfaltul rece să plângă
eu încercam să fug de ei
formau ecouri ce îmi sfărmau
oasele deja măcinate de timp
abia aștept să ajung pe ultimul drum
dar sper să nu mă nasc și să găsesc
un cordon ombilical
căci mi-l voi pune în jurul gâtului
și voi trage singură de sfoara clopotului
ce îmi va vesti sfârșitul

Nimic

Ardea lumina-n infinit
și viața-i plină de căldură
am fost odat-un inocent
acum sunt plin de ură.

Răsar pe cer doar pui de stele
cu ochii mari și arzători
le mângâiam ușor pe piele,
însă lăsam doar zgârieturi.

Și încercam să mă conving
de marea mea putere,
dar absolutul n-am s-ating
și simt ființa cum îmi piere.

Soarele ardea mai tare
eu așteptam sfârșitul
ca un nebun m-arunc în mare
și simt în piept cuțitul.

Încep ușor a sângera,
rana se deschidea mai tare
și trupul parcă-mi degera
fiind cuprins de o schimbare.

Am fost odat-un inocent
dar nu știam demersul
acum sunt numai un procent
și comparat cu restul.

Colaj de Joe Webb Art

tuneluri de cârpe îmbibate în benzină

tuneluri de cârpe îmbibate în benzină

***
stau și caut un loc potrivit pentru a mă îndoi
de existența propriei condiții de făt avortat,
dar iubit de toți cei care nu contează
precum cârtița din pământ ce nu se mai satură de săpat
tuneluri

***
caut de ceva timp ieșirea din labirintul conștiinței
mă lovesc încontinuu de puii labirintelor,
zbiară când îmi văd chipul, dar se hrănesc cu tot ce eu nu sunt
câteodată îmi fredonează cântece de leagăn
și îmi amintesc iar de mama, păcat că ea de mine nu

***
tuneluri de cârpe îmbibate în benzină
miros a regrete de la 7 kilometri depărtare
îmi acopăr nasul să nu îmi intoxic trupul fabricat din
apusuri ale sorilor de pe alte tărâmuri inexistente

***
tuneluri de cârpe îmbibate în benzină

pictură de Alexandra Lavasseur

floare de nu-mă-uita

rufele aruncate pe scaun încep să se spele singure
pentru că au realizat și ele într-un final că eu
nu sunt în stare de nimic.
am fost azi la mama călare pe un curcubeu
și i-am oferit trei floricele mici de nu-mă-uita.
nu vreau să mă uite nici când ajunge în stadiul cel mai avansat
de Alzheimer,
iar ochii mei probabil nu îi vor aduce amintre decât
de culoarea alunelor prăjite precum creierul ei.
își însemnează în agendă cu un pix data de astăzi,
8 martie 2016.
mâna îi tremură ușor, iar șasele se transformă în opt,
o lacrimă i se prelinge pe obrazul stâng,
vocea îi crapă,
oasele cedează,
o geană cade în liniștea asurzitoare lovindu-se de podea.

Fotografie de Gerco de Ruijte

e 1 și nu mai știu...

stau în poziție de făt avortat și îmi aștept ușor 

Sfârșitul 

care va veni o dată cu reflexia mea în oglinda spartă

plină de cioburi 

încep să îmi număr ridurile, iar după încep cu 

cicatricile de pe genunchi, uitând numărul ridurilor, 

precum un bolnav de Alzheimer care

uită unde a pus ultimul pahar de vin și 

ultima țigară

care se stinge mai repede decât viața însumi. 

nu mai vreau să îmi simt vântul bătând printre oase 

dar de fiecare dată cand deschizi ușa inimii mele

pot simți un gol adânc în stomac, iar mărul lui Adam 

se mănâncă singur ca un vierme parazitat de parcă

trupul nu îmi aparține și 

iar sunt singură

precum un copil de grădiniță fără jucării. 

mă uit cu ochii încrucișați la tine 

dar de fapt nu îmi mai pasă de nimic,

nici măcar de viața ce mi se scurge în clepsidrele de pe noptieră...

Sursă foto