e 1 și nu mai știu...

stau în poziție de făt avortat și îmi aștept ușor 

Sfârșitul 

care va veni o dată cu reflexia mea în oglinda spartă

plină de cioburi 

încep să îmi număr ridurile, iar după încep cu 

cicatricile de pe genunchi, uitând numărul ridurilor, 

precum un bolnav de Alzheimer care

uită unde a pus ultimul pahar de vin și 

ultima țigară

care se stinge mai repede decât viața însumi. 

nu mai vreau să îmi simt vântul bătând printre oase 

dar de fiecare dată cand deschizi ușa inimii mele

pot simți un gol adânc în stomac, iar mărul lui Adam 

se mănâncă singur ca un vierme parazitat de parcă

trupul nu îmi aparține și 

iar sunt singură

precum un copil de grădiniță fără jucării. 

mă uit cu ochii încrucișați la tine 

dar de fapt nu îmi mai pasă de nimic,

nici măcar de viața ce mi se scurge în clepsidrele de pe noptieră...

Sursă foto

Omega

Mi-aș dori să nu scriu aceste rânduri pentru că îmi cunosc nivelul ridicat de tristețe  de care am nevoie pentru a continua. De mult timp am vrut să scriu despre noi, dar eram fericiți și nimănui nu îi pasă dacă scrii despre fericirea proprie. 

încă încerc să descopăr de ce  
degetele de la mâna dreaptă sunt mai reci,  
poate pentru că mereu obișnuiai să îmi iei mâna stângă  
și să o bagi ușor în buzunarul tău plin de  
resturi de tutun și mărunțiș 
geaca mirosea ușor a detergent amestecat cu parfum bărbătesc, 
dar în mare parte simțeam un miros de regret, l-am recunoscut 
încă de când mă aflam pe blocul cu 8 etaje și tu erai jos la parter 
mă așteptai, dar doar cu juma' de inimă. 
ochii tăi albaștri nu au făcut decât  
să mă înece în oceane de culoarea lor 
unde algele deveneau cătușe 
și mă simțeam precum cel mai periculos criminal din lume, 
neștiind că singurul delincvent dintre noi erai doar tu. 

Sunt conștientă că acesta este probabil cel mai stângaci poem al meu, dar vrea neapărat să fie publicat și nu vreau pe urma să se supere pe mine.

Pictură de François-Henri Galland