Fereastra deschisă lasă aerul rece să invadeze camera cu pereți pătați de amintiri și regrete. Jurnalul său încă se află pe masa de lemn de stejar, lângă cana de cafea ce se răcise de ceva timp. Îl lăsase în urmă din cauză că plecarea lui a fost în grabă- nici acum nu conștientizez faptele întâmplate. Mă uit în gol și simt cum îmi paralizează trupul, dar nu și ființa. Gândurile mă inundă. Ating coperta jurnalului confecționată din piele și parcă îi simt respirația în ceafă, iar când ajung la prima pagină rămân fără suflare.
Cerneala de proastă calitate abia se mai cunoaște pe foaia îngălbenită de timp și pete de ceai. Data însemnată este 4 august 1999- nici nu îl cunoșteam pe atunci. Încep să citesc și lumea mi se pare mai întunecată decât acele găuri negre pe care le văd tot timpul în documentarele de la televizor.
5 decembrie 2008
Becul din încăpere rămânea ușor fără filament, dar vocile oamenilor deveneau din ce în ce mai zgomotoase. Parcă cineva îmi striga numele încontinuu și când mă întorceam nu puteam vedea pe nimeni. Vocea semăna cu un clopot de biserică pe care îl auzi doar la înmormântări. Iarna a îngropat Bucureștiul în apă înghețată. Pe ușa barului intră un bărbat înalt cu pălărie, mustață aranjată și un păr prea cărunt vârsta ce o înfățișează. Obiectul pe care îl ține în mână acoperă vocile tuturor și îndreaptă toate privirile către pragul ușii în care stătea acesta. Eu mă uit în gol. Nu vreau să mă gândesc cum se va sfârși această seară. „Un pahar de vin și o scrumieră!” țipă acesta îndreptând revolverul, care lucea în lumina slabă a becului, către băiatul ce se afla în spatele tejghelei. Frica i se citea pe față ca într-un glob de cristal spart. Vocea bărbatului nu era la fel de groasă pe cum mă așteptam. Se vedea că nu era stăpân pe acțiunile sale. Urmară două minute de liniște absurdă în care mă gândeam cum aș putea ieși din această situație. În cele din urmă, bărbatul apăsă pe trăgaci. Nimeni nu a avut nici o reacție. Lângă un butoi de lemn, pe parchetul ce îmi scârțâie sub picioare de fiecare dată când merg acolo, se află inert trupul bărbatului a cărui privire nu o voi uita prea curând. Ochii îi erau fixați către tavanul plin de mucegai, iar balta de sânge din jurul capului său se mărea și umezea podeaua. Am ieșit cât am putut de repede când am realizat că un om tocmai renunțase la tot ce avea în fața mea. Nu îmi spusese niciodată că ar fi trecut prin așa ceva, probabil niciodată nu vom cunoaște un om în totalitatea sa.
Becul din încăpere rămânea ușor fără filament, dar vocile oamenilor deveneau din ce în ce mai zgomotoase. Parcă cineva îmi striga numele încontinuu și când mă întorceam nu puteam vedea pe nimeni. Vocea semăna cu un clopot de biserică pe care îl auzi doar la înmormântări. Iarna a îngropat Bucureștiul în apă înghețată. Pe ușa barului intră un bărbat înalt cu pălărie, mustață aranjată și un păr prea cărunt vârsta ce o înfățișează. Obiectul pe care îl ține în mână acoperă vocile tuturor și îndreaptă toate privirile către pragul ușii în care stătea acesta. Eu mă uit în gol. Nu vreau să mă gândesc cum se va sfârși această seară. „Un pahar de vin și o scrumieră!” țipă acesta îndreptând revolverul, care lucea în lumina slabă a becului, către băiatul ce se afla în spatele tejghelei. Frica i se citea pe față ca într-un glob de cristal spart. Vocea bărbatului nu era la fel de groasă pe cum mă așteptam. Se vedea că nu era stăpân pe acțiunile sale. Urmară două minute de liniște absurdă în care mă gândeam cum aș putea ieși din această situație. În cele din urmă, bărbatul apăsă pe trăgaci. Nimeni nu a avut nici o reacție. Lângă un butoi de lemn, pe parchetul ce îmi scârțâie sub picioare de fiecare dată când merg acolo, se află inert trupul bărbatului a cărui privire nu o voi uita prea curând. Ochii îi erau fixați către tavanul plin de mucegai, iar balta de sânge din jurul capului său se mărea și umezea podeaua. Am ieșit cât am putut de repede când am realizat că un om tocmai renunțase la tot ce avea în fața mea. Nu îmi spusese niciodată că ar fi trecut prin așa ceva, probabil niciodată nu vom cunoaște un om în totalitatea sa.
Heitor Magno
